O cale lunga

El

El, ce statea acolo cu chitara lui , rezamata usor pe genunchi, cantand acelasi ton din nou si din nou parca obsedat de sunetul produs de corzi.Privirea goala intiparita pe chipul lui, o uram si mai mult chiar si el isi detesta momentele alea de lipsa de inspiratie. Blocate in degetele lui si in pana de chitara aproape distrusa de atata zornait.Dar ce puteam face, stiam motivul lipsei lui de inspiratie. Eram eu . Cine eram eu?
 Ma cheama Analys , am parul roscovan cu varfurile albe ca zapada ,  o piele palida si incercanata de parca ai spune ca nu dorm niciodata. Sunt micuta de inaltime , si am ochii negri ,  eu sunt ea, cea care il priveam  pe ascuns stiind ca doar asa o puteam face. Eu eram cea care ii incalzeam candva sufletul rece si ii amorteam spatele cand ii ceream sa ma care spre apartamentul meu dupa una din noptile mele pline de shoturi si margheritas. 

Candva eram cei mai buni prieteni. Eu tipa nebuna dupa calatorit si descoperit  orice imi era inca necunoscut si el sufletul sensibil, muziceanul apreciat si iubit de toti , omul cu un plan . Care facuse din cafeneaua sa unul din cele mai apreciate localuri din New York.
         Cred ca de acea se intreba mereu lumea cum poate el , omul cu un plan prietenul cuiva atat de pierdut ca mine. Exact opusul lui, o tanara care nu stia ce sa faca , cum sa faca si mereu in cautarea unui ceva nou.

        Dar  ei bine aveau dreptate, pana la urma aveau dreptate, el nu putea sa fie prietenul meu pe veci, daca se inselau nu mai eram acum in situatia asta stanjenitoare, el nu ar fi ranit iar eu nu m-as ascunde de el. Cine e el? Numele lui e Kim , un tanar de 25 de ani cu un par saten  nu lung dar nici scurt si ciufulit in modul ala copilaresc in care suvitele ii atarnau in toate partile si directiile , avea pielea alba , usor rozaliu in obraji parca soarele se ferea sa i-o atinga sa nu o raneasca. Avea mana stanga acoperita de tatuaje colorate  majoritatea realizate din vina mea care il bateam la cap sa isi intipareasca momentele importante pe piele. Si acum stand langa tejghea ascunsa ii zaresc randunica de pe antebrat putin ascunsa de camasa bleumarin sufulcata putin ,  "seamana cu tine , nu crezi?" ,  ma intreb in ce fel,  dar niciodata nu apuca sa imi raspunda, sau mai bine spus evita sa o faca schimband mereu subiectul.
Cred ca ar trebui sa plec acum pana nu ma prinde Maggie,  sigur ar fi nervoasa si ar incerca din nou sa ma faca sa  vorbesc cu el. Dar nu puteam , nu dupa ce facuse, nu dupa ce facusem eu. Era mai bine asa . Sau nu?